28 octombrie 2018

Experții de la EA: Adrian Stanciu, despre Dreptate și Adevăr

Începem seria de texte despre experții care predau la The Entrepreneurship Academy cu un text scris  de Adrian Stanciu, expert în Self Leadership, Leadership și Building High Performing Teams.

Acest text a apărut în revista Biz în luna octombrie

În proiectele de transformare organizațională la care lucrăm, unul dintre primele obstacole pe care trebuie să le surmontăm împreună cu echipa de conducere e calitatea relațiilor și, mai ales, a colaborării dintre ei. Deși echipele de conducere au, poate, cel mai mare interes investit, dintre toate echipele care funcționează într-o organizație, pentru a obține un rezultat comun bun, ele sunt adeseori fie problematice fie de-a dreptul disfuncționale. În cazul cooperării în grupuri, disfuncționalitățile se datorează adeseori unor interese divergente. Membrii grupului nu împărtășesc cu adevărat scopul comun declarat, au agende proprii, care cel mai adesea nu sunt la vedere, au rivalități și poziționări personale care poluează alinierea la scopul comun. Lucrurile astea se întâmplă și în cazul echipelor din conducerea de la vârf a organizațiilor, dar în cazul lor alinierea intereselor e mult mai puternică. Bunul mers al companiei depinde în bună măsură de capacitatea lor de a trage la aceeași căruță, binele lor personal, cariera lor, depind de felul cum merge compania, nu de felul în care își fac ei treaba lor personală, acționarii firmei vor rezultate de la firmă, nu vedete într-o barcă care ia apă și nu răsplătesc performanțe individuale. Atunci, de unde disfuncționalitățile?

Răspunsul la întrebarea asta trebuie dat cu un pas mai în spate. Suntem o țară bântuită de o boală: hiper-competitivitatea. O mai vezi și prin alte culturi, dar la noi e la rang de patologie. Principala ei manifestare e că oamenii își găsesc stima de sine prin comparație cu alții. Ești bun dacă ești mai bun decât alții, ești prost dacă ești mai prost decât alții. În limite rezonabile are și efecte benefice. Mama mea le numea “ambiție”, mai ales atunci când îmi reproșa că îmi lipsește. De fapt nu îmi lipsea, pentru că era inoculată din fașă, dar, ca toți hiper-competitivii, îmi rezolvam inadecvările prin evitare, refuzam întrecerile în care mă simțeam inferior, îmi găseam motive de non-combat, chiar și cu mine însumi și îmi explicam pasiv eșecurile. Și făceam toate astea nu pentru că nu aveam “ambiție” ci pentru că aveam prea multă și, mai ales, pusă unde nu trebuie. Sunt sigur că mulți dintre voi ați trecut pe aici, mulți ați auzit întrebarea, când veneați cu nota de la teză: “dar Georgel cât a luat?”. Pentru binele vostru, sper că v-a trecut.

Ce are asta cu conflictele din echipe, vă puteți întreba. Are. Pentru că, dacă te evaluezi mereu prin comparație, atunci ajungi repede la o viziune dihotomică, maniheistă a lumii, ea se împarte repede în buni și răi, în șmecheri și fraieri. Și atunci, de multe ori, nici nu mai lupți să fii șmecher, lupți doar să nu fii fraier. Îți legi stima de sine de ceea ce spui sau faci, tu nu mai exiști, ești ideile tale sau reușitele tale sau eșecurile tale. Iar dacă ideile tale nu înving atunci nu ele sunt proaste ci tu ești prost, tu ești cel învins, umilit, pus jos. Și trebuie să te lupți ca să nu ajungi acolo.

Continuarea articolului este pe site-ul lui Adrian Stanciu, aici.

Etichete: